General

Asociația Alfa grup derulează proiectul ”Servicii integrate și șanse egale pentru o comunitate puternică în Comuna Sălacea”, finanțat de…

Asociaţia Alfa Grup și PEDITEL vă invită miercuri, 28 septembrie 2022, de la ora 19:00, să le fiți alături în cadrul evenimentului online: “Existăm pentru a înlocui cu…

(Studiul The Bucharest Early Intervention Project, The Science of Neglect: The Persistent Absence of Responsive Care Disrupts the Developing Brain, coord. Nathan Fox, Charles Nelson, Charles Zeanah) 

Arhitectura creierului este compusă din seturi de circuite neuronale extrem de bine integrate (conexiuni între celulele creierului) care se află sub influențele continue și reciproce atât ale geneticii, cât și ale mediului alcătuit din experiențele, relațiile și condițiile fizice în care copiii trăiesc. Experiențele „autorizează” ducerea la îndeplinire a instrucțiunilor genetice și modelează formarea circuitelor pe măsură ce ele se dezvoltă. Această evoluție depinde de un input senzorial adecvat și de existența unor relații stabile, active. Dovezile științifice demonstrează dincolo de orice îndoială faptul că un ingredient major al acestui proces este relația de „servire și retur” dintre copii și părinți sau alți îngrijitori din familie sau comunitate. Copiii mici tind mod natural înspre interacțiunile cu ceilalți prin gângurire, expresii faciale, gesturi și cuvinte, iar adulții le răspund cu același fel de vocalizare și gesticulare. Acest comportament se desfășoară de la unul la altul, prin „pase” succesive, asemeni unui joc de tenis sau de volei.

Dacă răspunsurile nu sunt demne de încredere, sunt inadecvate sau pur și simplu absente, arhitectura în curs de dezvoltare a creierului copilului poate fi perturbată, iar învățarea, comportamentul și sănătatea lui pot fi afectate ulterior. O ruptură în acest lanț al interacțiunilor reciproce dintre adulți și copiii mici poate fi rezultatul unei multitudini de factori predispozanți, incluzând aici un nivel ridicat de stres asociat unor greutăți economice semnificative, izolare socială și / sau boli cronice, precum și o gamă largă de tulburări de sănătate mintală ale adulților, inclusiv depresie, anxietate, tulburare de stres posttraumatic, tulburări grave de personalitate sau abuz de substanțe (alcool sau droguri ilicite). Adulții care prezintă cel mai mare risc de a oferi îngrijire inadecvată copiilor prezintă în mod frecvent una sau mai multe dintre aceste probleme simultan. Faptele sau tiparele de neglijare a copilului sunt prezente în fiecare cultură, la toate categoriile socioeconomice și în cadrul tuturor grupurilor rasiale, etnice și religioase.

Piatra de temelie a comunităților și a societăților funcționale o constituie sănătatea și dezvoltarea armonioasă a membrilor lor. Deoarece relațiile receptive sunt esențiale în această dezvoltare, absența lor indică o amenințare serioasă la adresa bunăstării copilului, în special în primii săi ani, deoarece activează necorespunzător sistemele de reacție la stres ale organismului. Când capacitatea scăzută de reacție devine o constantă în relația copilului cu adultul, oportunitățile pierdute asociate unui nivel redus de interacțiune se pot cumula cu impactul advers al activării excesive la stres, ale cărui efecte fiziologice pot avea consecințe pe toată durata vieții. Într-adevăr, deprivarea / neglijarea poate provoca mai mult rău dezvoltării unui copil mic decât abuzul fizic obișnuit, cauzând întârzieri cognitive ulterioare, afectări ale funcției executive și perturbări ale răspunsului la stres al organismului. În timp, suprasolicitarea și uzura sistemului de răspuns la stres pot duce la dificultăți de învățare, de ajustare socială, probleme de sănătate mintală și chiar boli fizice cronice.

Originile acestei științe privind efectele neglijării se regăsesc în studiile comportamentale de pionierat asupra copiilor care au trăit în instituții, precum și în cadrul familiilor cu abilități de îngrijire a copilului compromise. Mai recent, această bază de cunoștințe a fost extinsă prin dovezile furnizate de studiile în psihologia dezvoltării și neurobiologie ai căror subiecți au fost copiii care au suferit neglijare severă în instituțiile de îngrijire a copilului din România, China etc. Indiferent de contextul de viață (în familie versus în instituție) sau de motivele neglijării, înțelegerea legăturii fundamentale dintre deprivarea precoce și diverse disfuncționalități ulterioare constă în realizarea faptului că dezvoltarea sănătoasă a unui copil poate fi amenințată nu numai de traumele care i se pot întâmpla (de exemplu, abuz fizic sau sexual), ci și de neglijare, care este  de departe cea mai răspândită formă de maltratare a copiilor. Ea se referă nu doar la neglijarea nevoilor de bază ale copilului, ci și la absența atenției corespunzătoare din partea adultului semnificativ, la o capacitate de răspuns diminuată a acestuia și la lipsa unei protecții adecvate vârstei și nevoilor copilului. 

Am delimitat patru tipuri de capacitate de răspuns diminuată în relația adultului cu copilul, precum și consecințele acestora, pentru a oferi un cadru util în dezvoltarea unor strategii mai eficiente de protejare a copiilor vulnerabili care se confruntă cu această provocare complexă.

Neatenție ocazională. Există variații considerabile în ce privește circumstanțele și contextele în care părinții sau alți îngrijitori răspund sau nu în timp util la nevoile și la manifestările zilnice ale copiilor. Dacă atenția diminuată apare intermitent într-un mediu caracterizat în general de afecțiune și de răspunsuri adecvate din partea adultului, nu există motive de îngrijorare. Într-adevăr, unii oameni de știință sugerează faptul că variațiile de reacție la adulți îi încurajează pe copii să facă distincția între „sine” și „altul”, o condiție necesară în obținerea autonomiei personale, în creșterea capacității de îngrijire de sine și în rezolvarea de probleme.

Substimulare cronică. Dacă adulții manifestă în mod continuu un nivel diminuat de atenție concentrată asupra copilului, nereușind să împlinească nevoia acestuia de angajare cognitivă, lingvistică, socială și emoțională, intervenția se poate dovedi utilă. Exemplele de substimulare includ numărul redus de interacțiuni zilnice care să ofere copiilor mici ocazia de a se angaja într-o conversație activă cu adulții, precum și perioadele frecvente în care copiii sunt lăsați în fața unui ecran ore în șir. În unele cazuri, această lipsă de interacțiune este rezultatul unei înțelegeri limitate a nevoilor de dezvoltare ale copiilor mici. În alte circumstanțe, aceasta poate fi cauzată de o serie de factori de risc, cum ar fi depresia adultului, izolarea socială sau geografică, stresul datorat sărăciei sau discriminării, existența unui bolnav cronic în familie etc. Înțelegerea factorilor precipitanți și utilizarea unor strategii adecvate de răspuns la nevoile identificate (de exemplu, de la o simplă educație parentală la furnizarea unui context educațional de înaltă calitate copilului) poate îmbunătăți semnificativ relația adultului cu copilul.

Neglijare severă într-un context familial. Întreruperea continuă sau absența semnificativă a interacțiunilor necesare dezvoltării sănătoase a copilului pot produce perturbări fiziologice grave care duc la apariția dificultăților de învățare, a tulburărilor de comportament și a problemelor de sănătate. Această amploare a neglijării se poate asemăna cu eșecul de a furniza nevoile de bază din punct de vedere nutrițional, medical și educațional ale copilului. Copiii care se confruntă cu acest nivel de deprivare nu au în mod obișnuit o sursă stabilă de îngrijire și de protecție din partea adulților și, prin urmare, îndeplinesc criteriile de intervenție publică sub jurisdicția sistemului de protecție a copilului. În cazurile cele mai severe (de exemplu, un copil  care este de obicei lăsat singur și ignorat timp de multe ore), însăși supraviețuirea copilului este amenințată, intervenția imediată fiind obligatorie.

Neglijare severă într-un cadru instituțional. De aceeași gravitate, deși într-un context cu totul diferit, sunt exemplele de deprivare extremă din cadrul instituțiilor care adăpostesc un număr mare de sugari și/sau copii mici. Condițiile din aceste instituții includ, de obicei, existența unui personal cu pregătire redusă în îngrijirea copiilor, a unui stil de îngrijire regimentată, cu interacțiuni minime unu-la-unu, pe un fond de ignorare și de lipsă a stimulării în aproape toate orele de veghe ale copiilor. Experimentarea interacțiunilor semnificative cu adulții este cel mult ocazională. Fluxul mare de personal face extrem de dificilă dezvoltarea relațiilor de lungă durată dintre copii și îngrijitori. În astfel de circumstanțe, deși nevoile de bază pentru hrană, căldură, adăpost și îngrijiri medicale pot fi satisfăcute (evitând astfel majoritatea definițiilor legale ale neglijării), contextul în sine poate în continuare contribui la deprivarea psihoemoțională a copiilor. În timp ce majoritatea cercetărilor referitoare la neglijarea severă s-a concentrat pe situații extreme, cum ar fi cele din Europa de Est în perioada comunistă, există dovezi din ce în ce mai mari că unele facilități de îngrijire rezidențială pentru sugari și copii mici inclusiv din Statele Unite sunt dăunătoare dezvoltării acestora, nefiind, prin urmare, o alternativă acceptabilă la sistemul de asistență maternală sau la adopție..

Cele patru tipuri de neglijare descrise mai sus au scopul de a oferi un cadru organizatoric în evaluarea politicilor actuale și a opțiunilor de program pentru copiii care se confruntă cu un nivel de îngrijire inadecvat și care necesită atenție publică sporită. În analiza finală a situației,  provocarea decizională constă în atingerea unui echilibru funcțional între cunoștințele științifice, valorile culturale și responsabilitatea publică comună.

(fragmente din Studiul Banca Mondială și UNICEF “România: Copiii din sistemul de protecţie a copilului – 2014″, Coordonatori: Manuela Sofia Stănculescu, Vlad Grigoraş, Emil Teşliuc şi Voichiţa Pop)

România are aproape 3,8 milioane de copii sub 18 ani, care trăiesc în 3,2 milioane de gospodării. Majoritatea copiilor provin din familii nucleare (58% dintre gospodăriile cu copii) sau gospodării multigeneraționale, incluzând bunici şi/sau alte rude, cu sau fără părinți (36%). Alți copii trăiesc în familii monoparentale, care reprezintă aproape 6% din totalul gospodăriilor cu copii. (Date INS la 1 ianuarie 2012) După anul 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, până în 2015, în mod constant, copiii și tinerii au avut, de departe, cel mai crescut risc de sărăcie dintre toate grupele de vârstă.

Astfel, peste 38% dintre copiii de 0-17 ani din România trăiesc în sărăcie, faţă de circa 20% la nivelul UE-15, în 2015 (date Eurostat). Mai mult, rata sărăciei a crescut de-a lungul perioadei 2007-2015, iar această tendinţă a fost înregistrată doar la nivelul copiilor și tinerilor (18-24 ani) și în mult mai mică măsură sau deloc pentru celelalte categorii de vârstă. În mediul rural, unu din doi copii trăieşte în sărăcie. În 2012, aproximativ 53% dintre copiii din mediul rural erau afectaţi de sărăcie, rata diminuându-se până la 17% în cazul copiilor din mediul urban. Dată fiind această discrepanţă majoră, în condiţiile unei distribuţii aproximativ egale a copiilor în mediul urban şi cel rural, peste 74% dintre copiii săraci locuiesc în mediul rural. Alarmant este faptul că sărăcia monetară, cuplată cu lipsa accesului la serviciile sociale de bază (inclusiv de sănătate şi educaţionale) şi cu o piaţă a muncii ineficientă, creşte riscul ca aceşti copii să se confrunte cu sărăcie persistentă şi când vor deveni adulţi.

Sărăcia copiilor din România este predominant persistentă și acompaniată de lipsuri materiale severe. Astfel, rata sărăciei persistente (de-a lungul a 3-4 ani) este de aproape 30% în rândul copiilor, procent ce plasează România pe primul loc între ţările UE, în mod constant după anul 2010. De asemenea, o pondere de 29% dintre copiii din România trăiesc în gospodării afectate de deprivare multiplă severă (date Eurostat, 2014). Mai îngrijorător este că cercetări anterioare centrate pe copil, realizate de echipe de independente au arătat că aproape 72-78% dintre copiii din România suferă de lipsuri severe chiar și în acoperirea nevoilor de bază, un procent mult mai ridicat decât în toate celelalte state europene. Studiul de fundamentare realizat de Banca Mondială în scopul elaborării Strategiei naţionale privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei 2015-2020 a arătat faptul că tipul de gospodărie cu cea mai mare probabilitate de a se confrunta cu lipsuri materiale severe este cel format din doi adulţi şi trei sau mai mulţi copii. Practic, membrii unei astfel de gospodării (96%) nu îşi permit o vacanţă de o săptămână departe de casă şi, în plus, aproape jumătate nu îşi permit nici acoperirea cheltuielilor neprevăzute, o masă pe bază de carne o dată la două zile, evitarea restanţelor şi o maşină. De asemenea, alte două tipuri de gospodării – monoparentale şi cele formate din trei adulţi şi cel puţin un copil – au dificultăţi serioase în evitarea lipsurilor materiale.

Tinerii prezintă a doua cea mai ridicată rată a sărăciei, fiind în același timp principala categorie afectată de criza economică. În 2015, tinerii cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani se confruntau cu o rată a sărăciei foarte ridicată (aproape 35%), apropiată de riscul crescut de sărăcie înregistrat în rândul copiilor. Îngrijorător este faptul că, în cazul tinerilor, rata de sărăcie a crescut semnificativ de-a lungul timpului. Astfel, între 2007 şi 2015, rata de sărăcie a tinerilor de 18-24 de ani a crescut cu peste 13 puncte procentuale, faţă de creşterea de circa 5 puncte procentuale, în cazul copiilor, respectiv sub 1 punct procentual la nivelul populaţiei totale. Cel mai probabil, această creştere a fost cauzată de accentuarea vulnerabilităţii tinerilor pe piaţa muncii, mai ales în perioada de criză economică.

În România, încă, un număr prea mare de copii continuă să fie separaţi de familiile lor naturale sau supuşi diverselor forme de violenţă ori excluziune socială.  Din punct de vedere al statisticilor, se ştie că violenţa împotriva copiilor rămâne, în mare parte, un fenomen invizibil. Cele mai recente statistici şi dovezi empirice arată totuşi că violenţa raportată este în creştere, la toate nivelurile. În 2015, peste 13.500 de cazuri cu diverse forme de abuz, neglijare şi exploatare (în creştere faţă de 2010 cu 11.232 cazuri), au fost înregistrate de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA). Dintre cazurile raportate, marea majoritate au fost cazuri de abuz emoţional (1.740) şi neglijare (9.625). Numărul de cazuri raportate de abuz fizic s-au ridicat la 1.164. În cazurile de abuz şi neglijare emoţională, victimele sunt în mare parte copii cu vârste cuprinse între 0-9 ani (7.698 copii). Doar 4.403 de copii cu vârste cuprinse între 10-17 ani sunt victime ale abuzului şi neglijare emoţională. De asemenea, şi foarte important, datele ANPDCA arată că cele mai multe cazuri de violenţă asupra copilului se întâmplă în mediul familial (12.616 dintr-un total de 13.546).