(fragmente din Studiul Banca Mondială și UNICEF “România: Copiii din sistemul de protecţie a copilului – 2014″, Coordonatori: Manuela Sofia Stănculescu, Vlad Grigoraş, Emil Teşliuc şi Voichiţa Pop)

România are aproape 3,8 milioane de copii sub 18 ani, care trăiesc în 3,2 milioane de gospodării. Majoritatea copiilor provin din familii nucleare (58% dintre gospodăriile cu copii) sau gospodării multigeneraționale, incluzând bunici şi/sau alte rude, cu sau fără părinți (36%). Alți copii trăiesc în familii monoparentale, care reprezintă aproape 6% din totalul gospodăriilor cu copii. (Date INS la 1 ianuarie 2012) După anul 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, până în 2015, în mod constant, copiii și tinerii au avut, de departe, cel mai crescut risc de sărăcie dintre toate grupele de vârstă.

Astfel, peste 38% dintre copiii de 0-17 ani din România trăiesc în sărăcie, faţă de circa 20% la nivelul UE-15, în 2015 (date Eurostat). Mai mult, rata sărăciei a crescut de-a lungul perioadei 2007-2015, iar această tendinţă a fost înregistrată doar la nivelul copiilor și tinerilor (18-24 ani) și în mult mai mică măsură sau deloc pentru celelalte categorii de vârstă. În mediul rural, unu din doi copii trăieşte în sărăcie. În 2012, aproximativ 53% dintre copiii din mediul rural erau afectaţi de sărăcie, rata diminuându-se până la 17% în cazul copiilor din mediul urban. Dată fiind această discrepanţă majoră, în condiţiile unei distribuţii aproximativ egale a copiilor în mediul urban şi cel rural, peste 74% dintre copiii săraci locuiesc în mediul rural. Alarmant este faptul că sărăcia monetară, cuplată cu lipsa accesului la serviciile sociale de bază (inclusiv de sănătate şi educaţionale) şi cu o piaţă a muncii ineficientă, creşte riscul ca aceşti copii să se confrunte cu sărăcie persistentă şi când vor deveni adulţi.

Sărăcia copiilor din România este predominant persistentă și acompaniată de lipsuri materiale severe. Astfel, rata sărăciei persistente (de-a lungul a 3-4 ani) este de aproape 30% în rândul copiilor, procent ce plasează România pe primul loc între ţările UE, în mod constant după anul 2010. De asemenea, o pondere de 29% dintre copiii din România trăiesc în gospodării afectate de deprivare multiplă severă (date Eurostat, 2014). Mai îngrijorător este că cercetări anterioare centrate pe copil, realizate de echipe de independente au arătat că aproape 72-78% dintre copiii din România suferă de lipsuri severe chiar și în acoperirea nevoilor de bază, un procent mult mai ridicat decât în toate celelalte state europene. Studiul de fundamentare realizat de Banca Mondială în scopul elaborării Strategiei naţionale privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei 2015-2020 a arătat faptul că tipul de gospodărie cu cea mai mare probabilitate de a se confrunta cu lipsuri materiale severe este cel format din doi adulţi şi trei sau mai mulţi copii. Practic, membrii unei astfel de gospodării (96%) nu îşi permit o vacanţă de o săptămână departe de casă şi, în plus, aproape jumătate nu îşi permit nici acoperirea cheltuielilor neprevăzute, o masă pe bază de carne o dată la două zile, evitarea restanţelor şi o maşină. De asemenea, alte două tipuri de gospodării – monoparentale şi cele formate din trei adulţi şi cel puţin un copil – au dificultăţi serioase în evitarea lipsurilor materiale.

Tinerii prezintă a doua cea mai ridicată rată a sărăciei, fiind în același timp principala categorie afectată de criza economică. În 2015, tinerii cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani se confruntau cu o rată a sărăciei foarte ridicată (aproape 35%), apropiată de riscul crescut de sărăcie înregistrat în rândul copiilor. Îngrijorător este faptul că, în cazul tinerilor, rata de sărăcie a crescut semnificativ de-a lungul timpului. Astfel, între 2007 şi 2015, rata de sărăcie a tinerilor de 18-24 de ani a crescut cu peste 13 puncte procentuale, faţă de creşterea de circa 5 puncte procentuale, în cazul copiilor, respectiv sub 1 punct procentual la nivelul populaţiei totale. Cel mai probabil, această creştere a fost cauzată de accentuarea vulnerabilităţii tinerilor pe piaţa muncii, mai ales în perioada de criză economică.

În România, încă, un număr prea mare de copii continuă să fie separaţi de familiile lor naturale sau supuşi diverselor forme de violenţă ori excluziune socială.  Din punct de vedere al statisticilor, se ştie că violenţa împotriva copiilor rămâne, în mare parte, un fenomen invizibil. Cele mai recente statistici şi dovezi empirice arată totuşi că violenţa raportată este în creştere, la toate nivelurile. În 2015, peste 13.500 de cazuri cu diverse forme de abuz, neglijare şi exploatare (în creştere faţă de 2010 cu 11.232 cazuri), au fost înregistrate de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA). Dintre cazurile raportate, marea majoritate au fost cazuri de abuz emoţional (1.740) şi neglijare (9.625). Numărul de cazuri raportate de abuz fizic s-au ridicat la 1.164. În cazurile de abuz şi neglijare emoţională, victimele sunt în mare parte copii cu vârste cuprinse între 0-9 ani (7.698 copii). Doar 4.403 de copii cu vârste cuprinse între 10-17 ani sunt victime ale abuzului şi neglijare emoţională. De asemenea, şi foarte important, datele ANPDCA arată că cele mai multe cazuri de violenţă asupra copilului se întâmplă în mediul familial (12.616 dintr-un total de 13.546).