Impactul neglijării în dezvoltarea copilului. Neglijarea familială și neglijarea instituțională

(Studiul The Bucharest Early Intervention Project, The Science of Neglect: The Persistent Absence of Responsive Care Disrupts the Developing Brain, coord. Nathan Fox, Charles Nelson, Charles Zeanah) 

Arhitectura creierului este compusă din seturi de circuite neuronale extrem de bine integrate (conexiuni între celulele creierului) care se află sub influențele continue și reciproce atât ale geneticii, cât și ale mediului alcătuit din experiențele, relațiile și condițiile fizice în care copiii trăiesc. Experiențele „autorizează” ducerea la îndeplinire a instrucțiunilor genetice și modelează formarea circuitelor pe măsură ce ele se dezvoltă. Această evoluție depinde de un input senzorial adecvat și de existența unor relații stabile, active. Dovezile științifice demonstrează dincolo de orice îndoială faptul că un ingredient major al acestui proces este relația de „servire și retur” dintre copii și părinți sau alți îngrijitori din familie sau comunitate. Copiii mici tind mod natural înspre interacțiunile cu ceilalți prin gângurire, expresii faciale, gesturi și cuvinte, iar adulții le răspund cu același fel de vocalizare și gesticulare. Acest comportament se desfășoară de la unul la altul, prin „pase” succesive, asemeni unui joc de tenis sau de volei.

Dacă răspunsurile nu sunt demne de încredere, sunt inadecvate sau pur și simplu absente, arhitectura în curs de dezvoltare a creierului copilului poate fi perturbată, iar învățarea, comportamentul și sănătatea lui pot fi afectate ulterior. O ruptură în acest lanț al interacțiunilor reciproce dintre adulți și copiii mici poate fi rezultatul unei multitudini de factori predispozanți, incluzând aici un nivel ridicat de stres asociat unor greutăți economice semnificative, izolare socială și / sau boli cronice, precum și o gamă largă de tulburări de sănătate mintală ale adulților, inclusiv depresie, anxietate, tulburare de stres posttraumatic, tulburări grave de personalitate sau abuz de substanțe (alcool sau droguri ilicite). Adulții care prezintă cel mai mare risc de a oferi îngrijire inadecvată copiilor prezintă în mod frecvent una sau mai multe dintre aceste probleme simultan. Faptele sau tiparele de neglijare a copilului sunt prezente în fiecare cultură, la toate categoriile socioeconomice și în cadrul tuturor grupurilor rasiale, etnice și religioase.

Piatra de temelie a comunităților și a societăților funcționale o constituie sănătatea și dezvoltarea armonioasă a membrilor lor. Deoarece relațiile receptive sunt esențiale în această dezvoltare, absența lor indică o amenințare serioasă la adresa bunăstării copilului, în special în primii săi ani, deoarece activează necorespunzător sistemele de reacție la stres ale organismului. Când capacitatea scăzută de reacție devine o constantă în relația copilului cu adultul, oportunitățile pierdute asociate unui nivel redus de interacțiune se pot cumula cu impactul advers al activării excesive la stres, ale cărui efecte fiziologice pot avea consecințe pe toată durata vieții. Într-adevăr, deprivarea / neglijarea poate provoca mai mult rău dezvoltării unui copil mic decât abuzul fizic obișnuit, cauzând întârzieri cognitive ulterioare, afectări ale funcției executive și perturbări ale răspunsului la stres al organismului. În timp, suprasolicitarea și uzura sistemului de răspuns la stres pot duce la dificultăți de învățare, de ajustare socială, probleme de sănătate mintală și chiar boli fizice cronice.

Originile acestei științe privind efectele neglijării se regăsesc în studiile comportamentale de pionierat asupra copiilor care au trăit în instituții, precum și în cadrul familiilor cu abilități de îngrijire a copilului compromise. Mai recent, această bază de cunoștințe a fost extinsă prin dovezile furnizate de studiile în psihologia dezvoltării și neurobiologie ai căror subiecți au fost copiii care au suferit neglijare severă în instituțiile de îngrijire a copilului din România, China etc. Indiferent de contextul de viață (în familie versus în instituție) sau de motivele neglijării, înțelegerea legăturii fundamentale dintre deprivarea precoce și diverse disfuncționalități ulterioare constă în realizarea faptului că dezvoltarea sănătoasă a unui copil poate fi amenințată nu numai de traumele care i se pot întâmpla (de exemplu, abuz fizic sau sexual), ci și de neglijare, care este  de departe cea mai răspândită formă de maltratare a copiilor. Ea se referă nu doar la neglijarea nevoilor de bază ale copilului, ci și la absența atenției corespunzătoare din partea adultului semnificativ, la o capacitate de răspuns diminuată a acestuia și la lipsa unei protecții adecvate vârstei și nevoilor copilului. 

Am delimitat patru tipuri de capacitate de răspuns diminuată în relația adultului cu copilul, precum și consecințele acestora, pentru a oferi un cadru util în dezvoltarea unor strategii mai eficiente de protejare a copiilor vulnerabili care se confruntă cu această provocare complexă.

Neatenție ocazională. Există variații considerabile în ce privește circumstanțele și contextele în care părinții sau alți îngrijitori răspund sau nu în timp util la nevoile și la manifestările zilnice ale copiilor. Dacă atenția diminuată apare intermitent într-un mediu caracterizat în general de afecțiune și de răspunsuri adecvate din partea adultului, nu există motive de îngrijorare. Într-adevăr, unii oameni de știință sugerează faptul că variațiile de reacție la adulți îi încurajează pe copii să facă distincția între „sine” și „altul”, o condiție necesară în obținerea autonomiei personale, în creșterea capacității de îngrijire de sine și în rezolvarea de probleme.

Substimulare cronică. Dacă adulții manifestă în mod continuu un nivel diminuat de atenție concentrată asupra copilului, nereușind să împlinească nevoia acestuia de angajare cognitivă, lingvistică, socială și emoțională, intervenția se poate dovedi utilă. Exemplele de substimulare includ numărul redus de interacțiuni zilnice care să ofere copiilor mici ocazia de a se angaja într-o conversație activă cu adulții, precum și perioadele frecvente în care copiii sunt lăsați în fața unui ecran ore în șir. În unele cazuri, această lipsă de interacțiune este rezultatul unei înțelegeri limitate a nevoilor de dezvoltare ale copiilor mici. În alte circumstanțe, aceasta poate fi cauzată de o serie de factori de risc, cum ar fi depresia adultului, izolarea socială sau geografică, stresul datorat sărăciei sau discriminării, existența unui bolnav cronic în familie etc. Înțelegerea factorilor precipitanți și utilizarea unor strategii adecvate de răspuns la nevoile identificate (de exemplu, de la o simplă educație parentală la furnizarea unui context educațional de înaltă calitate copilului) poate îmbunătăți semnificativ relația adultului cu copilul.

Neglijare severă într-un context familial. Întreruperea continuă sau absența semnificativă a interacțiunilor necesare dezvoltării sănătoase a copilului pot produce perturbări fiziologice grave care duc la apariția dificultăților de învățare, a tulburărilor de comportament și a problemelor de sănătate. Această amploare a neglijării se poate asemăna cu eșecul de a furniza nevoile de bază din punct de vedere nutrițional, medical și educațional ale copilului. Copiii care se confruntă cu acest nivel de deprivare nu au în mod obișnuit o sursă stabilă de îngrijire și de protecție din partea adulților și, prin urmare, îndeplinesc criteriile de intervenție publică sub jurisdicția sistemului de protecție a copilului. În cazurile cele mai severe (de exemplu, un copil  care este de obicei lăsat singur și ignorat timp de multe ore), însăși supraviețuirea copilului este amenințată, intervenția imediată fiind obligatorie.

Neglijare severă într-un cadru instituțional. De aceeași gravitate, deși într-un context cu totul diferit, sunt exemplele de deprivare extremă din cadrul instituțiilor care adăpostesc un număr mare de sugari și/sau copii mici. Condițiile din aceste instituții includ, de obicei, existența unui personal cu pregătire redusă în îngrijirea copiilor, a unui stil de îngrijire regimentată, cu interacțiuni minime unu-la-unu, pe un fond de ignorare și de lipsă a stimulării în aproape toate orele de veghe ale copiilor. Experimentarea interacțiunilor semnificative cu adulții este cel mult ocazională. Fluxul mare de personal face extrem de dificilă dezvoltarea relațiilor de lungă durată dintre copii și îngrijitori. În astfel de circumstanțe, deși nevoile de bază pentru hrană, căldură, adăpost și îngrijiri medicale pot fi satisfăcute (evitând astfel majoritatea definițiilor legale ale neglijării), contextul în sine poate în continuare contribui la deprivarea psihoemoțională a copiilor. În timp ce majoritatea cercetărilor referitoare la neglijarea severă s-a concentrat pe situații extreme, cum ar fi cele din Europa de Est în perioada comunistă, există dovezi din ce în ce mai mari că unele facilități de îngrijire rezidențială pentru sugari și copii mici inclusiv din Statele Unite sunt dăunătoare dezvoltării acestora, nefiind, prin urmare, o alternativă acceptabilă la sistemul de asistență maternală sau la adopție..

Cele patru tipuri de neglijare descrise mai sus au scopul de a oferi un cadru organizatoric în evaluarea politicilor actuale și a opțiunilor de program pentru copiii care se confruntă cu un nivel de îngrijire inadecvat și care necesită atenție publică sporită. În analiza finală a situației,  provocarea decizională constă în atingerea unui echilibru funcțional între cunoștințele științifice, valorile culturale și responsabilitatea publică comună.

Continue Reading

Statistici oficiale cu privire la copiii și tinerii cu risc crescut de sărăcie din România

(fragmente din Studiul Banca Mondială și UNICEF “România: Copiii din sistemul de protecţie a copilului – 2014″, Coordonatori: Manuela Sofia Stănculescu, Vlad Grigoraş, Emil Teşliuc şi Voichiţa Pop)

România are aproape 3,8 milioane de copii sub 18 ani, care trăiesc în 3,2 milioane de gospodării. Majoritatea copiilor provin din familii nucleare (58% dintre gospodăriile cu copii) sau gospodării multigeneraționale, incluzând bunici şi/sau alte rude, cu sau fără părinți (36%). Alți copii trăiesc în familii monoparentale, care reprezintă aproape 6% din totalul gospodăriilor cu copii. (Date INS la 1 ianuarie 2012) După anul 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, până în 2015, în mod constant, copiii și tinerii au avut, de departe, cel mai crescut risc de sărăcie dintre toate grupele de vârstă.

Astfel, peste 38% dintre copiii de 0-17 ani din România trăiesc în sărăcie, faţă de circa 20% la nivelul UE-15, în 2015 (date Eurostat). Mai mult, rata sărăciei a crescut de-a lungul perioadei 2007-2015, iar această tendinţă a fost înregistrată doar la nivelul copiilor și tinerilor (18-24 ani) și în mult mai mică măsură sau deloc pentru celelalte categorii de vârstă. În mediul rural, unu din doi copii trăieşte în sărăcie. În 2012, aproximativ 53% dintre copiii din mediul rural erau afectaţi de sărăcie, rata diminuându-se până la 17% în cazul copiilor din mediul urban. Dată fiind această discrepanţă majoră, în condiţiile unei distribuţii aproximativ egale a copiilor în mediul urban şi cel rural, peste 74% dintre copiii săraci locuiesc în mediul rural. Alarmant este faptul că sărăcia monetară, cuplată cu lipsa accesului la serviciile sociale de bază (inclusiv de sănătate şi educaţionale) şi cu o piaţă a muncii ineficientă, creşte riscul ca aceşti copii să se confrunte cu sărăcie persistentă şi când vor deveni adulţi.

Sărăcia copiilor din România este predominant persistentă și acompaniată de lipsuri materiale severe. Astfel, rata sărăciei persistente (de-a lungul a 3-4 ani) este de aproape 30% în rândul copiilor, procent ce plasează România pe primul loc între ţările UE, în mod constant după anul 2010. De asemenea, o pondere de 29% dintre copiii din România trăiesc în gospodării afectate de deprivare multiplă severă (date Eurostat, 2014). Mai îngrijorător este că cercetări anterioare centrate pe copil, realizate de echipe de independente au arătat că aproape 72-78% dintre copiii din România suferă de lipsuri severe chiar și în acoperirea nevoilor de bază, un procent mult mai ridicat decât în toate celelalte state europene. Studiul de fundamentare realizat de Banca Mondială în scopul elaborării Strategiei naţionale privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei 2015-2020 a arătat faptul că tipul de gospodărie cu cea mai mare probabilitate de a se confrunta cu lipsuri materiale severe este cel format din doi adulţi şi trei sau mai mulţi copii. Practic, membrii unei astfel de gospodării (96%) nu îşi permit o vacanţă de o săptămână departe de casă şi, în plus, aproape jumătate nu îşi permit nici acoperirea cheltuielilor neprevăzute, o masă pe bază de carne o dată la două zile, evitarea restanţelor şi o maşină. De asemenea, alte două tipuri de gospodării – monoparentale şi cele formate din trei adulţi şi cel puţin un copil – au dificultăţi serioase în evitarea lipsurilor materiale.

Tinerii prezintă a doua cea mai ridicată rată a sărăciei, fiind în același timp principala categorie afectată de criza economică. În 2015, tinerii cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani se confruntau cu o rată a sărăciei foarte ridicată (aproape 35%), apropiată de riscul crescut de sărăcie înregistrat în rândul copiilor. Îngrijorător este faptul că, în cazul tinerilor, rata de sărăcie a crescut semnificativ de-a lungul timpului. Astfel, între 2007 şi 2015, rata de sărăcie a tinerilor de 18-24 de ani a crescut cu peste 13 puncte procentuale, faţă de creşterea de circa 5 puncte procentuale, în cazul copiilor, respectiv sub 1 punct procentual la nivelul populaţiei totale. Cel mai probabil, această creştere a fost cauzată de accentuarea vulnerabilităţii tinerilor pe piaţa muncii, mai ales în perioada de criză economică.

În România, încă, un număr prea mare de copii continuă să fie separaţi de familiile lor naturale sau supuşi diverselor forme de violenţă ori excluziune socială.  Din punct de vedere al statisticilor, se ştie că violenţa împotriva copiilor rămâne, în mare parte, un fenomen invizibil. Cele mai recente statistici şi dovezi empirice arată totuşi că violenţa raportată este în creştere, la toate nivelurile. În 2015, peste 13.500 de cazuri cu diverse forme de abuz, neglijare şi exploatare (în creştere faţă de 2010 cu 11.232 cazuri), au fost înregistrate de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA). Dintre cazurile raportate, marea majoritate au fost cazuri de abuz emoţional (1.740) şi neglijare (9.625). Numărul de cazuri raportate de abuz fizic s-au ridicat la 1.164. În cazurile de abuz şi neglijare emoţională, victimele sunt în mare parte copii cu vârste cuprinse între 0-9 ani (7.698 copii). Doar 4.403 de copii cu vârste cuprinse între 10-17 ani sunt victime ale abuzului şi neglijare emoţională. De asemenea, şi foarte important, datele ANPDCA arată că cele mai multe cazuri de violenţă asupra copilului se întâmplă în mediul familial (12.616 dintr-un total de 13.546).

Continue Reading

Profilul socio-demografic al copiilor din sistemul de protecție

(fragmente din Studiul Banca Mondială și UNICEF “România: Copiii din sistemul de protecţie a copilului – 2014″, Coordonatori: Manuela Sofia Stănculescu, Vlad Grigoraş, Emil Teşliuc şi Voichiţa Pop)

Copiii din sistemul de protecţie a copilului (fie din instituţii, fie din serviciile de tip familial) sunt fete şi băieţi de toate vârstele, între 0 şi 26 de ani (dar există şi unii tineri de peste 26 ani care sunt încă în sistem). Băieţii sunt ceva mai bine reprezentaţi decât fetele (53% faţă de 47%). Majoritatea copiilor plasaţi în servicii de protecţie a copilului au vârste cuprinse între 10 şi 17 ani. Această grupă de vârstă reprezintă peste jumătate dintre copiii din sistem (56%), iar numărul total şi ponderea lor au crescut în mod constant în ultimii patru ani. Tinerii de minim 18 ani, care sunt studenţi la zi (sau în alte situaţii speciale), pot beneficia la rândul lor de protecţie în orice tip de serviciu până la vârsta de 26 de ani. Această categorie reprezintă un procent semnificativ, respectiv 12%.

Copiii din sistemul de protecţie a copilului provin din toate judeţele ţării, 43% din localităţi rurale şi 56% din aşezări urbane. Predominanţa copiilor de la oraş se datorează ponderii ridicate a copiilor de 0-2 ani părăsiţi în maternităţi. Conform datelor înregistrate în dosarele de caz, distribuţia pe etnii a copiilor din sistem diferă considerabil de cea a populaţiei totale tinere. Ponderea copiilor cu etnie nedeclarată este de trei ori mai mare în sistemul de protecţie a copilului decât la nivelul populaţiei tinere de 0-29 ani (31.3% faţă de 9% la recensământul din 2011). Totodată, proporţia copiilor romi este dublă (10,3% comparativ cu 5,3%), iar cea a românilor este semnificativ mai redusă (54% faţă de 79,1%).

Copiii cu dizabilităţi reprezintă o proporţie semnificativă (aproape 29 de procente) în totalul copiilor din sistemul de protecţie a copilului.  Sub două treimi (62%) dintre copiii din sistem nu au nicio dizabilitate, potrivit informaţiilor din dosarele lor. Proporţia persoanelor cu dizabilităţi creşte progresiv de la aproximativ 6% în cazul copiilor sub 1 an la peste 43% în cazul tinerilor de 18-26 ani. Marea majoritate a copiilor din sistemul de protecție au o familie, ei fiind  mai degrabă „orfani sociali” decât biologici. Mama este în viaţă şi este cunoscută în cazul a peste 90% dintre copiii din sistemul de protecţie a copilului. În majoritatea cazurilor, sunt disponibile informaţii actualizate despre starea civilă, ocupaţia, educaţia, starea de sănătate sau adresa acesteia, dar în câteva cazuri (sub 3%) dosarul copilului nu conţine nicio informaţie. 

Mamele copiilor din sistemul de protecţie prezintă un comportament demografic atipic. Pe lângă vârsta medie foarte tânără la naştere, spre deosebire de populaţia feminină generală, aproape una din patru mame cu copii în sistemul de protecţie este analfabetă. Per ansamblu, peste trei sferturi dintre ele au terminat cel mult ciclul gimnazial. Ca şi în cazul educaţiei, statutul ocupaţional al mamelor este slab documentat în dosarele copiilor. Se remarcă proporţia extrem de redusă atât a salariatelor, cât şi a angajatoarelor şi, implicit, a pensionarelor. Doar aproximativ 23-28% dintre mame prestează munci ocazionale în ţară sau străinătate, lucrează pe cont propriu în agricultură sau desfăşoară activităţi non-agricole, precum comerţul ambulant, vânzarea de sticle, fier vechi şi alte produse similare, ori îşi câştigă traiul din cerşit, vagabondaj, prostituţie sau furturi mărunte.  Majoritatea mamelor sunt persoane dependente economic, fiind casnice, inapte pentru muncă sau fără loc de muncă (în jur de 60%). O parte dintre ele (2-3%) sunt instituţionalizate fie în închisoare, fie în diverse instituţii medicale sau sociale.

 Spre deosebire de mame, tatăl este absent în cazul a 52% dintre copiii din sistemul de protecţie, fie pentru că nu se cunoaşte, fie pentru că a decedat. Comportamentul demografic al taţilor nu se încadrează în tendinţele populaţiei masculine generale, prezentând acelaşi tipar al stării civile nedeclarate (asociat de obicei relaţiilor instabile), divorţului, separării şi uniunilor consensuale, chiar mai accentuat decât s-a putut observa în cazul mamelor. În ceea ce priveşte starea de sănătate, taţii se aseamănă cu mamele. Conform datelor valide avute la dispoziţie, în jur de 11-16% dintre taţi au probleme de sănătate mintală şi/sau o dizabilitate fizică, în timp ce comportamentele de risc sunt destul de frecvente: 26% cu abuz de alcool şi aproximativ 4 procente cu abuz de droguri.

Taţii copiilor din sistemul de protecţie au un nivel de educaţie oarecum mai ridicat decât cel al mamelor, însă sunt mult în urma populaţiei masculine generale. În dosarele copiilor, există informaţii doar pentru jumătate dintre taţii cunoscuţi şi în viaţă. Datele valide disponibile arată că 10% sunt analfabeţi (comparativ cu 23% dintre mame), iar aproximativ 52% dintre ei au terminat 1-8 clase (comparativ cu 25% din populaţia masculină generală). Majoritatea celorlalţi deţin studii profesionale, care le oferă unele şanse de a se integra pe piaţa muncii, în special ca lucrători ce prestează muncă manuală. Prin urmare, taţii sunt mai bine conectaţi la piaţa muncii decât mamele. Cu toate acestea, doar aproximativ 11% lucrează cu contract de muncă, în timp ce 45-51% dintre ei sunt angajaţi pe piaţa informală sau „neagră” a muncii. Tocmai din acest motiv, 10% dintre ei au cazier judiciar şi 6-8% se află în închisoare, în România sau în străinătate. La nivelul taţilor, ponderea persoanelor dependente (persoane casnice, inapte pentru muncă, fără loc de muncă) este mai redusă decât în cazul mamelor, dar mult mai mare decât în cazul populaţiei masculine generale (25-29%). În consecinţă, majoritatea taţilor copiilor din sistemul de protecţie deţin slujbe nesigure, prost plătite şi/sau riscante, care nu pot oferi un trai stabil şi decent unei familii.

În baza informaţiilor referitoare la persoanele responsabile de copil, copiii din sistemul de protecţie pot fi grupaţi în trei categorii, în funcţie de familia lor de origine:

•          Aproximativ o treime dintre copii (32%) provine din familii cu mamă singură în cazul cărora nu există nicio informaţie despre tată.

•          O altă treime (31%) provine din familii nucleare tipice, incluzând mama şi tatăl şi, posibil, alţi copii.

•          Ultima treime dintre copii (37%) provine dintr-o varietate de familii atipice, cu două tipuri mai frecvente: (a) mamă singură ce trăieşte cu încă o persoană (de obicei bunica) care are grijă de copil (9%) şi (b) cuplu ce trăieşte cu copilul într-o gospodărie multigeneraţională, în care o persoană (de obicei bunicii) are grijă de copil (8%). Celelalte forme de familii atipice se întâlnesc, fiecare, în cazul a sub 3% dintre copii şi printre ele se numără tată singur aflat în închisoare, mamă singură plecată la muncă în străinătate, copii părăsiţi de părinţi şi preluaţi de o rudă sau altcineva, copii lăsaţi singuri acasă de părinţii plecaţi în străinătate sau după alte evenimente nefericite petrecute în familie.

Peste 4.300 de copii (8%) din sistemul de protecţie a copilului nu au o familie (nucleară sau extinsă) la care să se întoarcă. Aceştia sunt fete şi băieţi de toate vârstele, din toate grupurile etnice, cu sau fără dizabilităţi. Mulţi copii ajung în sistemul de protecţie când au mai puţin de trei ani şi trăiesc în sistem până când ating vârsta legală pentru a părăsi sistemul. Deşi scopul sistemului este de a reuni copiii cu părinţii, şansele ca acest lucru să se întâmple sunt relativ mici. Un copil petrece în sistemul de protecţie specială din România, în medie, 7,5 ani. Totuşi, unul din fiecare cinci copii de 15-26 ani actualmente în sistem şi-a petrecut toată viaţa în sistem, iar aproape unul din fiecare trei, 90% din viaţă.

 Aceste date arată o nevoie stringentă de intervenţie în sensul dezvoltării unor mecanisme care să ajute copiii până în momentul în care ating vârsta legală de ieşire din sistem, sistemul reprezentând de altfel singura familie pe care o cunosc. Integrarea socială şi profesională a acestor copii în societate va fi foarte dificilă dacă „sistemul” doar se retrage atunci când ating o anumită vârstă, lăsându-i fără abilităţile necesare pentru o viaţă independentă, fără educaţie solidă ca să îşi poată câştiga existenţa şi în absenţa oricărei alternative de locuire. Există două mari categorii de soluţii în tranziţia de la copilărie la viaţa adultă pentru copiii din sistemul de protecţie specială. Prima este de a oferi opţiuni pentru cei care sunt capabili să trăiască independent, care să cuprindă nu doar îngrijire alternativă de tip familial, ci şi locuinţe sociale sau locuinţe protejate. Celălalt traseu se adresează copiilor cu dizabilităţi severe, care nu se pot descurca singuri şi care sunt lipsiţi de sprijin din partea familiei.

Continue Reading

Atitudini şi valori care nu susțin prevenirea separării copilului de familie

(fragmente din Studiul Banca Mondială și UNICEF “România: Copiii din sistemul de protecţie a copilului – 2014″, Coordonatori: Manuela Sofia Stănculescu, Vlad Grigoraş, Emil Teşliuc şi Voichiţa Pop)

La nivelul cauzelor structurale există unele atitudini, valori, cutume sau practici care constituie piedici în prevenirea separării copilului de familie. Prima categorie de obstacole se referă la discriminarea care continuă să plaseze unele categorii vulnerabile de populaţie în situaţii la risc de excluziune socială. Deşi situaţia s-a îmbunătăţit în ultimii ani, totuşi populaţia adultă a României prezintă un nivel foarte scăzut de toleranţă faţă de persoanele alcoolice, dependenţii de droguri şi persoanele cu antecedente penale, precum şi faţă de persoanele cu HIV/SIDA sau homosexuali. De asemenea, romii continuă să fie discriminaţi din cauza etniei lor. Un nivel redus de toleranţă şi înţelegere se înregistrează şi în ceea ce priveşte persoanele cu dizabilităţi. De altfel, managerii de caz menţionează etichetarea şi prejudecăţile drept unul dintre obstacolele în calea adopţiei sau reintegrării copiilor cu dizabilităţi din sistem. 

A doua categorie de obstacole ţine de toleranță crescută la comportamente dăunătoare precum consumul de alcool, violenţa domestică sau cerşetoria. Deşi persoanele alcoolice sunt stigmatizate, consumul excesiv de alcool este văzut ca normalitate (inclusiv în prezenţa copiilor). În mod similar, violenţa în familie este văzută ca un fapt obişnuit, iar 60% din populaţie este tolerantă faţă de comportamentele violente din familie, considerând că astfel de fapte sunt justificate în anumite situaţii sau uneori, în funcţie de context, chiar în toate situaţiile.

 „Să vă spun un lucru, în majoritatea satelor, toată lumea ştie când un vecin îşi bate, abuzează sau neglijează copiii, în mod regulat. Totuşi, cum sărăcia e generalizată, consumul de alcool este larg răspândit şi violenţa este ‘normală’ sau o metodă de educare acceptată, nimeni nu ia măsuri. Spun: noi cu familia noastră, ei cu a lor. Totuşi, dacă şi când se ceartă, să zicem pentru un gard rupt, atunci îşi aduc imediat aminte că la primărie este un asistent social la care pot depune plângere. Sau mai bine, folosesc Telefonul Copilului şi reclamă direct la DGASPC comportamentul ‘greşit’ al vecinului. Aşadar, avem nevoie de mai multe garduri rupte pentru a ajuta copiii ‘invizibili’.” (Supervizor în cadrul proiectului UNICEF Sprijinirea copiilor invizibili, Buzău)

 Pedepsele corporale, deşi interzise prin lege încă din 2004, sunt încă aplicate. Mai multe studii recente arată că în practica de zi cu zi, pedeapsa corporală este adesea folosită, fiind considerată un „rău necesar”. Mulţi părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului, pentru că nu deţin strategii de educare prin metode pozitive. Copiii se confruntă cu toate tipurile de violenţă din partea adulţilor care au grijă de ei: neglijare, abuz fizic, verbal şi/sau psihologic, atât în familie, cât şi la şcoală. 

A treia categorie de obstacole, de maximă importanţă, are în vedere atitudinea tolerantă faţă de separarea copilului de părinţi atât la nivelul populaţiei generale, cât şi al autorităţilor. Unii specialişti în protecţia copilului explică că această atitudine are rădăcini istorice şi este strâns legată de subvalorizarea copilului în societate. De altfel, literatura de specialitate aduce argumente în acelaşi sens, fenomenul de acceptare socială a separării copilului de familie fiind specific nu doar României, ci tuturor fostelor state din vechiul bloc socialist care au promovat politici pro-nataliste agresive acompaniate, în unele state precum România, şi de o politică pro-abandon. În România, în prezent, încă de prea multe ori copilul este văzut ca ”povară”, ”sursă de venit” sau ”un risc”, căci: „devenim o societate gerontocrată, centrată foarte mult pe persoanele care au puterea, persoanele care au puterea banilor, puterea votului, puterea de a fi o voce în societate, iar copiii rămân o voce neauzită, o voce mută dacă vreţi, paradoxal, şi nu sunt luaţi în considerare.” 

„Aş vrea să mai adaug eu un aspect, care mi se pare extraordinar de important şi cred că a fost foarte mult neglijat de când lucrez eu, cel puţin în protecţia copilului. Noi ca naţiune sau ca popor sau ca ţară avem un istoric traumatizant de separare. Şi acceptăm cu mult prea mare uşurinţă separarea. Deci la nivel de comunitate foarte rar vezi oameni care să vadă că este o tragedie separarea copilului de familie sau că acelui copil i se va distruge viaţa într-un fel. Avem mult prea mare toleranţă şi chiar la nivel de autorităţi locale ei sunt percepuţi ca o povară. Deci odată la nivel de familie, se acceptă mult prea uşor în aceste medii defavorizate ideea separării, şi chiar şi atunci când se refuză, se refuză doar pentru că copilul respectiv reprezintă o potenţială resursă, de bani. (…) Nu gândim pe termen lung,  toată lumea încearcă să rezolve nişte situaţii stresante, urgent, pompieristic şi nu ne gândim pe termen lung ce se întâmplă cu acest copil pe viitor, important este ca autoritatea locală să scape, familia să scape, cine are copilul problemă, aşa zis „problemă”, pentru că de cele mai multe ori sunt copii perfect sănătoşi care sunt o valoare enormă, dar nimeni nu mai vede această valoare.” (Focus grup profesionişti, Cluj-Napoca) 

Despre unele familii şi chiar comunităţi, specialiştii spun că au făcut din părăsirea copilului o practică. Datele din dosarele de caz arată că peste 3% din toţi copiii din sistemul de protecţie specială au între 5 şi 10 fraţi şi/sau surori în sistem de asemenea, iar o parte dintre aceştia au intrat într-adevăr în ani diferiţi, ceea ce indică existenţa unor familii care trimit în mod recurent în sistem un număr mare de copii. De asemenea, identificarea comunităţilor sursă indică existenţa unor zone în care separarea copilului de familie este o obişnuinţă. Exact în relaţie cu astfel de familii care sunt dispuse „să facă copii cât nu o să poată DGASPC să preia” şi care „fac câţi copii vreau şi cresc câţi am chef”, specialiştii consideră necesară introducerea unor constrângeri sau condiţionări care să descurajeze astfel de comportamente. 

„Dar dacă în doi, trei, patru, cinci ani consider că nu s-a schimbat nimic cu tot sprijinul şi cu tot acordul comunităţii locale familia nu vrea să facă nimic, sunt părinţi care refuză. Avem un părinte care ne-a spus că o să facă copii cât nu o să putem noi să-i luăm. Eu ce pot să fac în acest sens. În afară de faptul că noi nu ne-am obişnuit să sancţionăm aceste comportamente ale părinţilor. Deci nu ştiu, cred, noi ca instituţie ca şi alte instituţii de protecţie a copilului. Nu ştiu la câte instituţii şi la câte din DGASPC-urile din ţară în momentul în care se prezintă un dosar la instanţă se propune şi sancţionarea părintelui. Domnule, l-a neglijat, l-a abuzat. La sfârşitul Legii 272 sunt nişte amenzi. Deci există aceste sancţiuni în lege? Există aceste sancţiuni în lege. Noi cumva nu respectăm legea pentru că nu mai propunem şi acea sancţiune. Că ne gândim, mai sunt cazuri sociale, nu o să aibă în veci cum să respecte acea sancţiune, iar la nivel de comunitate rămâne cu amenda la primărie. Şi? Dacă el nu o plăteşte, se tot strâng acolo. Nu ştiu câţi dintre ei au fost arestaţi. Mă gândeam la un moment dat pentru cei care tot fac copii, domne […] trebuie găsită o formulă, dar o formulă pe care să o accepte şi judecătorii, să o acceptăm şi noi.” (Interviu profesionist, Bacău) 

„Dacă este vorba de copii la vârsta adolescenţei, atunci părintele care dă de greu şi nu mai gestionează toată povestea, vine şi spune: nu este răspunderea mea, eu l-am educat până acum, să-l crească statul sau să deschidă şcoli de corecţie. Şi omul merge la poliţie, merge la Direcţia de Protecţie a Copilului, merge la primărie şi el consideră că nimeni nu îi rezolvă problema, nici nu este dispus să vină la consiliere psihologică, poate că consilierea psihologică este o alternativă bună. Vrea doar să-i preia cineva responsabilitatea.” (Focus grup profesioniști, Cluj-Napoca) 

Acest tip de comportamente este adeseori încurajat de răspunsul primit din partea autorităţilor sau chiar a unor specialişti, precum cadrele medicale, şi este susţinut de credinţa, încă prea răspândită, că „e normal ca statul să-mi crească copilul”, cel puţin în anumite circumstanţe. „Ce am fost învăţaţi timp de douăzeci şi cinci de ani că statul o să facă, faceţi voi copii, că îi ia statul şi vi-i creşte, asta nu a fost contrabalansat de o nouă campanie de masă care să dezică acest principiu. În continuare lumea crede că în casa de copii este mai bine decât acasă, chiar dacă au fost campaniile acelea „Casa de copii nu e acasă”, au fost modeste în comparaţie cu ce s-a făcut înainte de 1989 când exista o foarte puternică propagandă pro-abandon.” (Focus grup specialişti, Cluj-Napoca) 

Toate aceste atitudini, credinţe şi practici trebuie luate în considerare în orice efort de prevenire. Informarea comunităţii şi activităţi de conştientizare şi toleranţa faţă de diversitate trebuie să fie parte din dezvoltarea serviciilor de prevenire la nivel de comunitate, pentru a creşte potenţialul de eficacitate a acestora. Acest tip de activităţi trebuie să aibă în vedere publicul larg, dar şi personalul din sectoarele relevante, precum şi factorii de decizie.

Continue Reading