Monthly Archives: august 2020

(fragmente din Studiul Banca Mondială și UNICEF “România: Copiii din sistemul de protecţie a copilului – 2014″, Coordonatori: Manuela Sofia Stănculescu, Vlad Grigoraş, Emil Teşliuc şi Voichiţa Pop)

România are aproape 3,8 milioane de copii sub 18 ani, care trăiesc în 3,2 milioane de gospodării. Majoritatea copiilor provin din familii nucleare (58% dintre gospodăriile cu copii) sau gospodării multigeneraționale, incluzând bunici şi/sau alte rude, cu sau fără părinți (36%). Alți copii trăiesc în familii monoparentale, care reprezintă aproape 6% din totalul gospodăriilor cu copii. (Date INS la 1 ianuarie 2012) După anul 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, până în 2015, în mod constant, copiii și tinerii au avut, de departe, cel mai crescut risc de sărăcie dintre toate grupele de vârstă.

Astfel, peste 38% dintre copiii de 0-17 ani din România trăiesc în sărăcie, faţă de circa 20% la nivelul UE-15, în 2015 (date Eurostat). Mai mult, rata sărăciei a crescut de-a lungul perioadei 2007-2015, iar această tendinţă a fost înregistrată doar la nivelul copiilor și tinerilor (18-24 ani) și în mult mai mică măsură sau deloc pentru celelalte categorii de vârstă. În mediul rural, unu din doi copii trăieşte în sărăcie. În 2012, aproximativ 53% dintre copiii din mediul rural erau afectaţi de sărăcie, rata diminuându-se până la 17% în cazul copiilor din mediul urban. Dată fiind această discrepanţă majoră, în condiţiile unei distribuţii aproximativ egale a copiilor în mediul urban şi cel rural, peste 74% dintre copiii săraci locuiesc în mediul rural. Alarmant este faptul că sărăcia monetară, cuplată cu lipsa accesului la serviciile sociale de bază (inclusiv de sănătate şi educaţionale) şi cu o piaţă a muncii ineficientă, creşte riscul ca aceşti copii să se confrunte cu sărăcie persistentă şi când vor deveni adulţi.

Sărăcia copiilor din România este predominant persistentă și acompaniată de lipsuri materiale severe. Astfel, rata sărăciei persistente (de-a lungul a 3-4 ani) este de aproape 30% în rândul copiilor, procent ce plasează România pe primul loc între ţările UE, în mod constant după anul 2010. De asemenea, o pondere de 29% dintre copiii din România trăiesc în gospodării afectate de deprivare multiplă severă (date Eurostat, 2014). Mai îngrijorător este că cercetări anterioare centrate pe copil, realizate de echipe de independente au arătat că aproape 72-78% dintre copiii din România suferă de lipsuri severe chiar și în acoperirea nevoilor de bază, un procent mult mai ridicat decât în toate celelalte state europene. Studiul de fundamentare realizat de Banca Mondială în scopul elaborării Strategiei naţionale privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei 2015-2020 a arătat faptul că tipul de gospodărie cu cea mai mare probabilitate de a se confrunta cu lipsuri materiale severe este cel format din doi adulţi şi trei sau mai mulţi copii. Practic, membrii unei astfel de gospodării (96%) nu îşi permit o vacanţă de o săptămână departe de casă şi, în plus, aproape jumătate nu îşi permit nici acoperirea cheltuielilor neprevăzute, o masă pe bază de carne o dată la două zile, evitarea restanţelor şi o maşină. De asemenea, alte două tipuri de gospodării – monoparentale şi cele formate din trei adulţi şi cel puţin un copil – au dificultăţi serioase în evitarea lipsurilor materiale.

Tinerii prezintă a doua cea mai ridicată rată a sărăciei, fiind în același timp principala categorie afectată de criza economică. În 2015, tinerii cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani se confruntau cu o rată a sărăciei foarte ridicată (aproape 35%), apropiată de riscul crescut de sărăcie înregistrat în rândul copiilor. Îngrijorător este faptul că, în cazul tinerilor, rata de sărăcie a crescut semnificativ de-a lungul timpului. Astfel, între 2007 şi 2015, rata de sărăcie a tinerilor de 18-24 de ani a crescut cu peste 13 puncte procentuale, faţă de creşterea de circa 5 puncte procentuale, în cazul copiilor, respectiv sub 1 punct procentual la nivelul populaţiei totale. Cel mai probabil, această creştere a fost cauzată de accentuarea vulnerabilităţii tinerilor pe piaţa muncii, mai ales în perioada de criză economică.

În România, încă, un număr prea mare de copii continuă să fie separaţi de familiile lor naturale sau supuşi diverselor forme de violenţă ori excluziune socială.  Din punct de vedere al statisticilor, se ştie că violenţa împotriva copiilor rămâne, în mare parte, un fenomen invizibil. Cele mai recente statistici şi dovezi empirice arată totuşi că violenţa raportată este în creştere, la toate nivelurile. În 2015, peste 13.500 de cazuri cu diverse forme de abuz, neglijare şi exploatare (în creştere faţă de 2010 cu 11.232 cazuri), au fost înregistrate de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA). Dintre cazurile raportate, marea majoritate au fost cazuri de abuz emoţional (1.740) şi neglijare (9.625). Numărul de cazuri raportate de abuz fizic s-au ridicat la 1.164. În cazurile de abuz şi neglijare emoţională, victimele sunt în mare parte copii cu vârste cuprinse între 0-9 ani (7.698 copii). Doar 4.403 de copii cu vârste cuprinse între 10-17 ani sunt victime ale abuzului şi neglijare emoţională. De asemenea, şi foarte important, datele ANPDCA arată că cele mai multe cazuri de violenţă asupra copilului se întâmplă în mediul familial (12.616 dintr-un total de 13.546).

(fragmente din Studiul Banca Mondială și UNICEF “România: Copiii din sistemul de protecţie a copilului – 2014″, Coordonatori: Manuela Sofia Stănculescu, Vlad Grigoraş, Emil Teşliuc şi Voichiţa Pop)

Copiii din sistemul de protecţie a copilului (fie din instituţii, fie din serviciile de tip familial) sunt fete şi băieţi de toate vârstele, între 0 şi 26 de ani (dar există şi unii tineri de peste 26 ani care sunt încă în sistem). Băieţii sunt ceva mai bine reprezentaţi decât fetele (53% faţă de 47%). Majoritatea copiilor plasaţi în servicii de protecţie a copilului au vârste cuprinse între 10 şi 17 ani. Această grupă de vârstă reprezintă peste jumătate dintre copiii din sistem (56%), iar numărul total şi ponderea lor au crescut în mod constant în ultimii patru ani. Tinerii de minim 18 ani, care sunt studenţi la zi (sau în alte situaţii speciale), pot beneficia la rândul lor de protecţie în orice tip de serviciu până la vârsta de 26 de ani. Această categorie reprezintă un procent semnificativ, respectiv 12%.

Copiii din sistemul de protecţie a copilului provin din toate judeţele ţării, 43% din localităţi rurale şi 56% din aşezări urbane. Predominanţa copiilor de la oraş se datorează ponderii ridicate a copiilor de 0-2 ani părăsiţi în maternităţi. Conform datelor înregistrate în dosarele de caz, distribuţia pe etnii a copiilor din sistem diferă considerabil de cea a populaţiei totale tinere. Ponderea copiilor cu etnie nedeclarată este de trei ori mai mare în sistemul de protecţie a copilului decât la nivelul populaţiei tinere de 0-29 ani (31.3% faţă de 9% la recensământul din 2011). Totodată, proporţia copiilor romi este dublă (10,3% comparativ cu 5,3%), iar cea a românilor este semnificativ mai redusă (54% faţă de 79,1%).

Copiii cu dizabilităţi reprezintă o proporţie semnificativă (aproape 29 de procente) în totalul copiilor din sistemul de protecţie a copilului.  Sub două treimi (62%) dintre copiii din sistem nu au nicio dizabilitate, potrivit informaţiilor din dosarele lor. Proporţia persoanelor cu dizabilităţi creşte progresiv de la aproximativ 6% în cazul copiilor sub 1 an la peste 43% în cazul tinerilor de 18-26 ani. Marea majoritate a copiilor din sistemul de protecție au o familie, ei fiind  mai degrabă „orfani sociali” decât biologici. Mama este în viaţă şi este cunoscută în cazul a peste 90% dintre copiii din sistemul de protecţie a copilului. În majoritatea cazurilor, sunt disponibile informaţii actualizate despre starea civilă, ocupaţia, educaţia, starea de sănătate sau adresa acesteia, dar în câteva cazuri (sub 3%) dosarul copilului nu conţine nicio informaţie. 

Mamele copiilor din sistemul de protecţie prezintă un comportament demografic atipic. Pe lângă vârsta medie foarte tânără la naştere, spre deosebire de populaţia feminină generală, aproape una din patru mame cu copii în sistemul de protecţie este analfabetă. Per ansamblu, peste trei sferturi dintre ele au terminat cel mult ciclul gimnazial. Ca şi în cazul educaţiei, statutul ocupaţional al mamelor este slab documentat în dosarele copiilor. Se remarcă proporţia extrem de redusă atât a salariatelor, cât şi a angajatoarelor şi, implicit, a pensionarelor. Doar aproximativ 23-28% dintre mame prestează munci ocazionale în ţară sau străinătate, lucrează pe cont propriu în agricultură sau desfăşoară activităţi non-agricole, precum comerţul ambulant, vânzarea de sticle, fier vechi şi alte produse similare, ori îşi câştigă traiul din cerşit, vagabondaj, prostituţie sau furturi mărunte.  Majoritatea mamelor sunt persoane dependente economic, fiind casnice, inapte pentru muncă sau fără loc de muncă (în jur de 60%). O parte dintre ele (2-3%) sunt instituţionalizate fie în închisoare, fie în diverse instituţii medicale sau sociale.

 Spre deosebire de mame, tatăl este absent în cazul a 52% dintre copiii din sistemul de protecţie, fie pentru că nu se cunoaşte, fie pentru că a decedat. Comportamentul demografic al taţilor nu se încadrează în tendinţele populaţiei masculine generale, prezentând acelaşi tipar al stării civile nedeclarate (asociat de obicei relaţiilor instabile), divorţului, separării şi uniunilor consensuale, chiar mai accentuat decât s-a putut observa în cazul mamelor. În ceea ce priveşte starea de sănătate, taţii se aseamănă cu mamele. Conform datelor valide avute la dispoziţie, în jur de 11-16% dintre taţi au probleme de sănătate mintală şi/sau o dizabilitate fizică, în timp ce comportamentele de risc sunt destul de frecvente: 26% cu abuz de alcool şi aproximativ 4 procente cu abuz de droguri.

Taţii copiilor din sistemul de protecţie au un nivel de educaţie oarecum mai ridicat decât cel al mamelor, însă sunt mult în urma populaţiei masculine generale. În dosarele copiilor, există informaţii doar pentru jumătate dintre taţii cunoscuţi şi în viaţă. Datele valide disponibile arată că 10% sunt analfabeţi (comparativ cu 23% dintre mame), iar aproximativ 52% dintre ei au terminat 1-8 clase (comparativ cu 25% din populaţia masculină generală). Majoritatea celorlalţi deţin studii profesionale, care le oferă unele şanse de a se integra pe piaţa muncii, în special ca lucrători ce prestează muncă manuală. Prin urmare, taţii sunt mai bine conectaţi la piaţa muncii decât mamele. Cu toate acestea, doar aproximativ 11% lucrează cu contract de muncă, în timp ce 45-51% dintre ei sunt angajaţi pe piaţa informală sau „neagră” a muncii. Tocmai din acest motiv, 10% dintre ei au cazier judiciar şi 6-8% se află în închisoare, în România sau în străinătate. La nivelul taţilor, ponderea persoanelor dependente (persoane casnice, inapte pentru muncă, fără loc de muncă) este mai redusă decât în cazul mamelor, dar mult mai mare decât în cazul populaţiei masculine generale (25-29%). În consecinţă, majoritatea taţilor copiilor din sistemul de protecţie deţin slujbe nesigure, prost plătite şi/sau riscante, care nu pot oferi un trai stabil şi decent unei familii.

În baza informaţiilor referitoare la persoanele responsabile de copil, copiii din sistemul de protecţie pot fi grupaţi în trei categorii, în funcţie de familia lor de origine:

•          Aproximativ o treime dintre copii (32%) provine din familii cu mamă singură în cazul cărora nu există nicio informaţie despre tată.

•          O altă treime (31%) provine din familii nucleare tipice, incluzând mama şi tatăl şi, posibil, alţi copii.

•          Ultima treime dintre copii (37%) provine dintr-o varietate de familii atipice, cu două tipuri mai frecvente: (a) mamă singură ce trăieşte cu încă o persoană (de obicei bunica) care are grijă de copil (9%) şi (b) cuplu ce trăieşte cu copilul într-o gospodărie multigeneraţională, în care o persoană (de obicei bunicii) are grijă de copil (8%). Celelalte forme de familii atipice se întâlnesc, fiecare, în cazul a sub 3% dintre copii şi printre ele se numără tată singur aflat în închisoare, mamă singură plecată la muncă în străinătate, copii părăsiţi de părinţi şi preluaţi de o rudă sau altcineva, copii lăsaţi singuri acasă de părinţii plecaţi în străinătate sau după alte evenimente nefericite petrecute în familie.

Peste 4.300 de copii (8%) din sistemul de protecţie a copilului nu au o familie (nucleară sau extinsă) la care să se întoarcă. Aceştia sunt fete şi băieţi de toate vârstele, din toate grupurile etnice, cu sau fără dizabilităţi. Mulţi copii ajung în sistemul de protecţie când au mai puţin de trei ani şi trăiesc în sistem până când ating vârsta legală pentru a părăsi sistemul. Deşi scopul sistemului este de a reuni copiii cu părinţii, şansele ca acest lucru să se întâmple sunt relativ mici. Un copil petrece în sistemul de protecţie specială din România, în medie, 7,5 ani. Totuşi, unul din fiecare cinci copii de 15-26 ani actualmente în sistem şi-a petrecut toată viaţa în sistem, iar aproape unul din fiecare trei, 90% din viaţă.

 Aceste date arată o nevoie stringentă de intervenţie în sensul dezvoltării unor mecanisme care să ajute copiii până în momentul în care ating vârsta legală de ieşire din sistem, sistemul reprezentând de altfel singura familie pe care o cunosc. Integrarea socială şi profesională a acestor copii în societate va fi foarte dificilă dacă „sistemul” doar se retrage atunci când ating o anumită vârstă, lăsându-i fără abilităţile necesare pentru o viaţă independentă, fără educaţie solidă ca să îşi poată câştiga existenţa şi în absenţa oricărei alternative de locuire. Există două mari categorii de soluţii în tranziţia de la copilărie la viaţa adultă pentru copiii din sistemul de protecţie specială. Prima este de a oferi opţiuni pentru cei care sunt capabili să trăiască independent, care să cuprindă nu doar îngrijire alternativă de tip familial, ci şi locuinţe sociale sau locuinţe protejate. Celălalt traseu se adresează copiilor cu dizabilităţi severe, care nu se pot descurca singuri şi care sunt lipsiţi de sprijin din partea familiei.