General

(fragmente din Studiul Banca Mondială și UNICEF “România: Copiii din sistemul de protecţie a copilului – 2014″, Coordonatori: Manuela Sofia Stănculescu, Vlad Grigoraş, Emil Teşliuc şi Voichiţa Pop)

Copiii din sistemul de protecţie a copilului (fie din instituţii, fie din serviciile de tip familial) sunt fete şi băieţi de toate vârstele, între 0 şi 26 de ani (dar există şi unii tineri de peste 26 ani care sunt încă în sistem). Băieţii sunt ceva mai bine reprezentaţi decât fetele (53% faţă de 47%). Majoritatea copiilor plasaţi în servicii de protecţie a copilului au vârste cuprinse între 10 şi 17 ani. Această grupă de vârstă reprezintă peste jumătate dintre copiii din sistem (56%), iar numărul total şi ponderea lor au crescut în mod constant în ultimii patru ani. Tinerii de minim 18 ani, care sunt studenţi la zi (sau în alte situaţii speciale), pot beneficia la rândul lor de protecţie în orice tip de serviciu până la vârsta de 26 de ani. Această categorie reprezintă un procent semnificativ, respectiv 12%.

Copiii din sistemul de protecţie a copilului provin din toate judeţele ţării, 43% din localităţi rurale şi 56% din aşezări urbane. Predominanţa copiilor de la oraş se datorează ponderii ridicate a copiilor de 0-2 ani părăsiţi în maternităţi. Conform datelor înregistrate în dosarele de caz, distribuţia pe etnii a copiilor din sistem diferă considerabil de cea a populaţiei totale tinere. Ponderea copiilor cu etnie nedeclarată este de trei ori mai mare în sistemul de protecţie a copilului decât la nivelul populaţiei tinere de 0-29 ani (31.3% faţă de 9% la recensământul din 2011). Totodată, proporţia copiilor romi este dublă (10,3% comparativ cu 5,3%), iar cea a românilor este semnificativ mai redusă (54% faţă de 79,1%).

Copiii cu dizabilităţi reprezintă o proporţie semnificativă (aproape 29 de procente) în totalul copiilor din sistemul de protecţie a copilului.  Sub două treimi (62%) dintre copiii din sistem nu au nicio dizabilitate, potrivit informaţiilor din dosarele lor. Proporţia persoanelor cu dizabilităţi creşte progresiv de la aproximativ 6% în cazul copiilor sub 1 an la peste 43% în cazul tinerilor de 18-26 ani. Marea majoritate a copiilor din sistemul de protecție au o familie, ei fiind  mai degrabă „orfani sociali” decât biologici. Mama este în viaţă şi este cunoscută în cazul a peste 90% dintre copiii din sistemul de protecţie a copilului. În majoritatea cazurilor, sunt disponibile informaţii actualizate despre starea civilă, ocupaţia, educaţia, starea de sănătate sau adresa acesteia, dar în câteva cazuri (sub 3%) dosarul copilului nu conţine nicio informaţie. 

Mamele copiilor din sistemul de protecţie prezintă un comportament demografic atipic. Pe lângă vârsta medie foarte tânără la naştere, spre deosebire de populaţia feminină generală, aproape una din patru mame cu copii în sistemul de protecţie este analfabetă. Per ansamblu, peste trei sferturi dintre ele au terminat cel mult ciclul gimnazial. Ca şi în cazul educaţiei, statutul ocupaţional al mamelor este slab documentat în dosarele copiilor. Se remarcă proporţia extrem de redusă atât a salariatelor, cât şi a angajatoarelor şi, implicit, a pensionarelor. Doar aproximativ 23-28% dintre mame prestează munci ocazionale în ţară sau străinătate, lucrează pe cont propriu în agricultură sau desfăşoară activităţi non-agricole, precum comerţul ambulant, vânzarea de sticle, fier vechi şi alte produse similare, ori îşi câştigă traiul din cerşit, vagabondaj, prostituţie sau furturi mărunte.  Majoritatea mamelor sunt persoane dependente economic, fiind casnice, inapte pentru muncă sau fără loc de muncă (în jur de 60%). O parte dintre ele (2-3%) sunt instituţionalizate fie în închisoare, fie în diverse instituţii medicale sau sociale.

 Spre deosebire de mame, tatăl este absent în cazul a 52% dintre copiii din sistemul de protecţie, fie pentru că nu se cunoaşte, fie pentru că a decedat. Comportamentul demografic al taţilor nu se încadrează în tendinţele populaţiei masculine generale, prezentând acelaşi tipar al stării civile nedeclarate (asociat de obicei relaţiilor instabile), divorţului, separării şi uniunilor consensuale, chiar mai accentuat decât s-a putut observa în cazul mamelor. În ceea ce priveşte starea de sănătate, taţii se aseamănă cu mamele. Conform datelor valide avute la dispoziţie, în jur de 11-16% dintre taţi au probleme de sănătate mintală şi/sau o dizabilitate fizică, în timp ce comportamentele de risc sunt destul de frecvente: 26% cu abuz de alcool şi aproximativ 4 procente cu abuz de droguri.

Taţii copiilor din sistemul de protecţie au un nivel de educaţie oarecum mai ridicat decât cel al mamelor, însă sunt mult în urma populaţiei masculine generale. În dosarele copiilor, există informaţii doar pentru jumătate dintre taţii cunoscuţi şi în viaţă. Datele valide disponibile arată că 10% sunt analfabeţi (comparativ cu 23% dintre mame), iar aproximativ 52% dintre ei au terminat 1-8 clase (comparativ cu 25% din populaţia masculină generală). Majoritatea celorlalţi deţin studii profesionale, care le oferă unele şanse de a se integra pe piaţa muncii, în special ca lucrători ce prestează muncă manuală. Prin urmare, taţii sunt mai bine conectaţi la piaţa muncii decât mamele. Cu toate acestea, doar aproximativ 11% lucrează cu contract de muncă, în timp ce 45-51% dintre ei sunt angajaţi pe piaţa informală sau „neagră” a muncii. Tocmai din acest motiv, 10% dintre ei au cazier judiciar şi 6-8% se află în închisoare, în România sau în străinătate. La nivelul taţilor, ponderea persoanelor dependente (persoane casnice, inapte pentru muncă, fără loc de muncă) este mai redusă decât în cazul mamelor, dar mult mai mare decât în cazul populaţiei masculine generale (25-29%). În consecinţă, majoritatea taţilor copiilor din sistemul de protecţie deţin slujbe nesigure, prost plătite şi/sau riscante, care nu pot oferi un trai stabil şi decent unei familii.

În baza informaţiilor referitoare la persoanele responsabile de copil, copiii din sistemul de protecţie pot fi grupaţi în trei categorii, în funcţie de familia lor de origine:

•          Aproximativ o treime dintre copii (32%) provine din familii cu mamă singură în cazul cărora nu există nicio informaţie despre tată.

•          O altă treime (31%) provine din familii nucleare tipice, incluzând mama şi tatăl şi, posibil, alţi copii.

•          Ultima treime dintre copii (37%) provine dintr-o varietate de familii atipice, cu două tipuri mai frecvente: (a) mamă singură ce trăieşte cu încă o persoană (de obicei bunica) care are grijă de copil (9%) şi (b) cuplu ce trăieşte cu copilul într-o gospodărie multigeneraţională, în care o persoană (de obicei bunicii) are grijă de copil (8%). Celelalte forme de familii atipice se întâlnesc, fiecare, în cazul a sub 3% dintre copii şi printre ele se numără tată singur aflat în închisoare, mamă singură plecată la muncă în străinătate, copii părăsiţi de părinţi şi preluaţi de o rudă sau altcineva, copii lăsaţi singuri acasă de părinţii plecaţi în străinătate sau după alte evenimente nefericite petrecute în familie.

Peste 4.300 de copii (8%) din sistemul de protecţie a copilului nu au o familie (nucleară sau extinsă) la care să se întoarcă. Aceştia sunt fete şi băieţi de toate vârstele, din toate grupurile etnice, cu sau fără dizabilităţi. Mulţi copii ajung în sistemul de protecţie când au mai puţin de trei ani şi trăiesc în sistem până când ating vârsta legală pentru a părăsi sistemul. Deşi scopul sistemului este de a reuni copiii cu părinţii, şansele ca acest lucru să se întâmple sunt relativ mici. Un copil petrece în sistemul de protecţie specială din România, în medie, 7,5 ani. Totuşi, unul din fiecare cinci copii de 15-26 ani actualmente în sistem şi-a petrecut toată viaţa în sistem, iar aproape unul din fiecare trei, 90% din viaţă.

 Aceste date arată o nevoie stringentă de intervenţie în sensul dezvoltării unor mecanisme care să ajute copiii până în momentul în care ating vârsta legală de ieşire din sistem, sistemul reprezentând de altfel singura familie pe care o cunosc. Integrarea socială şi profesională a acestor copii în societate va fi foarte dificilă dacă „sistemul” doar se retrage atunci când ating o anumită vârstă, lăsându-i fără abilităţile necesare pentru o viaţă independentă, fără educaţie solidă ca să îşi poată câştiga existenţa şi în absenţa oricărei alternative de locuire. Există două mari categorii de soluţii în tranziţia de la copilărie la viaţa adultă pentru copiii din sistemul de protecţie specială. Prima este de a oferi opţiuni pentru cei care sunt capabili să trăiască independent, care să cuprindă nu doar îngrijire alternativă de tip familial, ci şi locuinţe sociale sau locuinţe protejate. Celălalt traseu se adresează copiilor cu dizabilităţi severe, care nu se pot descurca singuri şi care sunt lipsiţi de sprijin din partea familiei.

(fragmente din Studiul Banca Mondială și UNICEF “România: Copiii din sistemul de protecţie a copilului – 2014″, Coordonatori: Manuela Sofia Stănculescu, Vlad Grigoraş, Emil Teşliuc şi Voichiţa Pop)

La nivelul cauzelor structurale există unele atitudini, valori, cutume sau practici care constituie piedici în prevenirea separării copilului de familie. Prima categorie de obstacole se referă la discriminarea care continuă să plaseze unele categorii vulnerabile de populaţie în situaţii la risc de excluziune socială. Deşi situaţia s-a îmbunătăţit în ultimii ani, totuşi populaţia adultă a României prezintă un nivel foarte scăzut de toleranţă faţă de persoanele alcoolice, dependenţii de droguri şi persoanele cu antecedente penale, precum şi faţă de persoanele cu HIV/SIDA sau homosexuali. De asemenea, romii continuă să fie discriminaţi din cauza etniei lor. Un nivel redus de toleranţă şi înţelegere se înregistrează şi în ceea ce priveşte persoanele cu dizabilităţi. De altfel, managerii de caz menţionează etichetarea şi prejudecăţile drept unul dintre obstacolele în calea adopţiei sau reintegrării copiilor cu dizabilităţi din sistem. 

A doua categorie de obstacole ţine de toleranță crescută la comportamente dăunătoare precum consumul de alcool, violenţa domestică sau cerşetoria. Deşi persoanele alcoolice sunt stigmatizate, consumul excesiv de alcool este văzut ca normalitate (inclusiv în prezenţa copiilor). În mod similar, violenţa în familie este văzută ca un fapt obişnuit, iar 60% din populaţie este tolerantă faţă de comportamentele violente din familie, considerând că astfel de fapte sunt justificate în anumite situaţii sau uneori, în funcţie de context, chiar în toate situaţiile.

 „Să vă spun un lucru, în majoritatea satelor, toată lumea ştie când un vecin îşi bate, abuzează sau neglijează copiii, în mod regulat. Totuşi, cum sărăcia e generalizată, consumul de alcool este larg răspândit şi violenţa este ‘normală’ sau o metodă de educare acceptată, nimeni nu ia măsuri. Spun: noi cu familia noastră, ei cu a lor. Totuşi, dacă şi când se ceartă, să zicem pentru un gard rupt, atunci îşi aduc imediat aminte că la primărie este un asistent social la care pot depune plângere. Sau mai bine, folosesc Telefonul Copilului şi reclamă direct la DGASPC comportamentul ‘greşit’ al vecinului. Aşadar, avem nevoie de mai multe garduri rupte pentru a ajuta copiii ‘invizibili’.” (Supervizor în cadrul proiectului UNICEF Sprijinirea copiilor invizibili, Buzău)

 Pedepsele corporale, deşi interzise prin lege încă din 2004, sunt încă aplicate. Mai multe studii recente arată că în practica de zi cu zi, pedeapsa corporală este adesea folosită, fiind considerată un „rău necesar”. Mulţi părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului, pentru că nu deţin strategii de educare prin metode pozitive. Copiii se confruntă cu toate tipurile de violenţă din partea adulţilor care au grijă de ei: neglijare, abuz fizic, verbal şi/sau psihologic, atât în familie, cât şi la şcoală. 

A treia categorie de obstacole, de maximă importanţă, are în vedere atitudinea tolerantă faţă de separarea copilului de părinţi atât la nivelul populaţiei generale, cât şi al autorităţilor. Unii specialişti în protecţia copilului explică că această atitudine are rădăcini istorice şi este strâns legată de subvalorizarea copilului în societate. De altfel, literatura de specialitate aduce argumente în acelaşi sens, fenomenul de acceptare socială a separării copilului de familie fiind specific nu doar României, ci tuturor fostelor state din vechiul bloc socialist care au promovat politici pro-nataliste agresive acompaniate, în unele state precum România, şi de o politică pro-abandon. În România, în prezent, încă de prea multe ori copilul este văzut ca ”povară”, ”sursă de venit” sau ”un risc”, căci: „devenim o societate gerontocrată, centrată foarte mult pe persoanele care au puterea, persoanele care au puterea banilor, puterea votului, puterea de a fi o voce în societate, iar copiii rămân o voce neauzită, o voce mută dacă vreţi, paradoxal, şi nu sunt luaţi în considerare.” 

„Aş vrea să mai adaug eu un aspect, care mi se pare extraordinar de important şi cred că a fost foarte mult neglijat de când lucrez eu, cel puţin în protecţia copilului. Noi ca naţiune sau ca popor sau ca ţară avem un istoric traumatizant de separare. Şi acceptăm cu mult prea mare uşurinţă separarea. Deci la nivel de comunitate foarte rar vezi oameni care să vadă că este o tragedie separarea copilului de familie sau că acelui copil i se va distruge viaţa într-un fel. Avem mult prea mare toleranţă şi chiar la nivel de autorităţi locale ei sunt percepuţi ca o povară. Deci odată la nivel de familie, se acceptă mult prea uşor în aceste medii defavorizate ideea separării, şi chiar şi atunci când se refuză, se refuză doar pentru că copilul respectiv reprezintă o potenţială resursă, de bani. (…) Nu gândim pe termen lung,  toată lumea încearcă să rezolve nişte situaţii stresante, urgent, pompieristic şi nu ne gândim pe termen lung ce se întâmplă cu acest copil pe viitor, important este ca autoritatea locală să scape, familia să scape, cine are copilul problemă, aşa zis „problemă”, pentru că de cele mai multe ori sunt copii perfect sănătoşi care sunt o valoare enormă, dar nimeni nu mai vede această valoare.” (Focus grup profesionişti, Cluj-Napoca) 

Despre unele familii şi chiar comunităţi, specialiştii spun că au făcut din părăsirea copilului o practică. Datele din dosarele de caz arată că peste 3% din toţi copiii din sistemul de protecţie specială au între 5 şi 10 fraţi şi/sau surori în sistem de asemenea, iar o parte dintre aceştia au intrat într-adevăr în ani diferiţi, ceea ce indică existenţa unor familii care trimit în mod recurent în sistem un număr mare de copii. De asemenea, identificarea comunităţilor sursă indică existenţa unor zone în care separarea copilului de familie este o obişnuinţă. Exact în relaţie cu astfel de familii care sunt dispuse „să facă copii cât nu o să poată DGASPC să preia” şi care „fac câţi copii vreau şi cresc câţi am chef”, specialiştii consideră necesară introducerea unor constrângeri sau condiţionări care să descurajeze astfel de comportamente. 

„Dar dacă în doi, trei, patru, cinci ani consider că nu s-a schimbat nimic cu tot sprijinul şi cu tot acordul comunităţii locale familia nu vrea să facă nimic, sunt părinţi care refuză. Avem un părinte care ne-a spus că o să facă copii cât nu o să putem noi să-i luăm. Eu ce pot să fac în acest sens. În afară de faptul că noi nu ne-am obişnuit să sancţionăm aceste comportamente ale părinţilor. Deci nu ştiu, cred, noi ca instituţie ca şi alte instituţii de protecţie a copilului. Nu ştiu la câte instituţii şi la câte din DGASPC-urile din ţară în momentul în care se prezintă un dosar la instanţă se propune şi sancţionarea părintelui. Domnule, l-a neglijat, l-a abuzat. La sfârşitul Legii 272 sunt nişte amenzi. Deci există aceste sancţiuni în lege? Există aceste sancţiuni în lege. Noi cumva nu respectăm legea pentru că nu mai propunem şi acea sancţiune. Că ne gândim, mai sunt cazuri sociale, nu o să aibă în veci cum să respecte acea sancţiune, iar la nivel de comunitate rămâne cu amenda la primărie. Şi? Dacă el nu o plăteşte, se tot strâng acolo. Nu ştiu câţi dintre ei au fost arestaţi. Mă gândeam la un moment dat pentru cei care tot fac copii, domne […] trebuie găsită o formulă, dar o formulă pe care să o accepte şi judecătorii, să o acceptăm şi noi.” (Interviu profesionist, Bacău) 

„Dacă este vorba de copii la vârsta adolescenţei, atunci părintele care dă de greu şi nu mai gestionează toată povestea, vine şi spune: nu este răspunderea mea, eu l-am educat până acum, să-l crească statul sau să deschidă şcoli de corecţie. Şi omul merge la poliţie, merge la Direcţia de Protecţie a Copilului, merge la primărie şi el consideră că nimeni nu îi rezolvă problema, nici nu este dispus să vină la consiliere psihologică, poate că consilierea psihologică este o alternativă bună. Vrea doar să-i preia cineva responsabilitatea.” (Focus grup profesioniști, Cluj-Napoca) 

Acest tip de comportamente este adeseori încurajat de răspunsul primit din partea autorităţilor sau chiar a unor specialişti, precum cadrele medicale, şi este susţinut de credinţa, încă prea răspândită, că „e normal ca statul să-mi crească copilul”, cel puţin în anumite circumstanţe. „Ce am fost învăţaţi timp de douăzeci şi cinci de ani că statul o să facă, faceţi voi copii, că îi ia statul şi vi-i creşte, asta nu a fost contrabalansat de o nouă campanie de masă care să dezică acest principiu. În continuare lumea crede că în casa de copii este mai bine decât acasă, chiar dacă au fost campaniile acelea „Casa de copii nu e acasă”, au fost modeste în comparaţie cu ce s-a făcut înainte de 1989 când exista o foarte puternică propagandă pro-abandon.” (Focus grup specialişti, Cluj-Napoca) 

Toate aceste atitudini, credinţe şi practici trebuie luate în considerare în orice efort de prevenire. Informarea comunităţii şi activităţi de conştientizare şi toleranţa faţă de diversitate trebuie să fie parte din dezvoltarea serviciilor de prevenire la nivel de comunitate, pentru a creşte potenţialul de eficacitate a acestora. Acest tip de activităţi trebuie să aibă în vedere publicul larg, dar şi personalul din sectoarele relevante, precum şi factorii de decizie.