(fragmente din Studiul Banca Mondială și UNICEF “România: Copiii din sistemul de protecţie a copilului – 2014″, Coordonatori: Manuela Sofia Stănculescu, Vlad Grigoraş, Emil Teşliuc şi Voichiţa Pop)

La nivelul cauzelor structurale există unele atitudini, valori, cutume sau practici care constituie piedici în prevenirea separării copilului de familie. Prima categorie de obstacole se referă la discriminarea care continuă să plaseze unele categorii vulnerabile de populaţie în situaţii la risc de excluziune socială. Deşi situaţia s-a îmbunătăţit în ultimii ani, totuşi populaţia adultă a României prezintă un nivel foarte scăzut de toleranţă faţă de persoanele alcoolice, dependenţii de droguri şi persoanele cu antecedente penale, precum şi faţă de persoanele cu HIV/SIDA sau homosexuali. De asemenea, romii continuă să fie discriminaţi din cauza etniei lor. Un nivel redus de toleranţă şi înţelegere se înregistrează şi în ceea ce priveşte persoanele cu dizabilităţi. De altfel, managerii de caz menţionează etichetarea şi prejudecăţile drept unul dintre obstacolele în calea adopţiei sau reintegrării copiilor cu dizabilităţi din sistem. 

A doua categorie de obstacole ţine de toleranță crescută la comportamente dăunătoare precum consumul de alcool, violenţa domestică sau cerşetoria. Deşi persoanele alcoolice sunt stigmatizate, consumul excesiv de alcool este văzut ca normalitate (inclusiv în prezenţa copiilor). În mod similar, violenţa în familie este văzută ca un fapt obişnuit, iar 60% din populaţie este tolerantă faţă de comportamentele violente din familie, considerând că astfel de fapte sunt justificate în anumite situaţii sau uneori, în funcţie de context, chiar în toate situaţiile.

 „Să vă spun un lucru, în majoritatea satelor, toată lumea ştie când un vecin îşi bate, abuzează sau neglijează copiii, în mod regulat. Totuşi, cum sărăcia e generalizată, consumul de alcool este larg răspândit şi violenţa este ‘normală’ sau o metodă de educare acceptată, nimeni nu ia măsuri. Spun: noi cu familia noastră, ei cu a lor. Totuşi, dacă şi când se ceartă, să zicem pentru un gard rupt, atunci îşi aduc imediat aminte că la primărie este un asistent social la care pot depune plângere. Sau mai bine, folosesc Telefonul Copilului şi reclamă direct la DGASPC comportamentul ‘greşit’ al vecinului. Aşadar, avem nevoie de mai multe garduri rupte pentru a ajuta copiii ‘invizibili’.” (Supervizor în cadrul proiectului UNICEF Sprijinirea copiilor invizibili, Buzău)

 Pedepsele corporale, deşi interzise prin lege încă din 2004, sunt încă aplicate. Mai multe studii recente arată că în practica de zi cu zi, pedeapsa corporală este adesea folosită, fiind considerată un „rău necesar”. Mulţi părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului, pentru că nu deţin strategii de educare prin metode pozitive. Copiii se confruntă cu toate tipurile de violenţă din partea adulţilor care au grijă de ei: neglijare, abuz fizic, verbal şi/sau psihologic, atât în familie, cât şi la şcoală. 

A treia categorie de obstacole, de maximă importanţă, are în vedere atitudinea tolerantă faţă de separarea copilului de părinţi atât la nivelul populaţiei generale, cât şi al autorităţilor. Unii specialişti în protecţia copilului explică că această atitudine are rădăcini istorice şi este strâns legată de subvalorizarea copilului în societate. De altfel, literatura de specialitate aduce argumente în acelaşi sens, fenomenul de acceptare socială a separării copilului de familie fiind specific nu doar României, ci tuturor fostelor state din vechiul bloc socialist care au promovat politici pro-nataliste agresive acompaniate, în unele state precum România, şi de o politică pro-abandon. În România, în prezent, încă de prea multe ori copilul este văzut ca ”povară”, ”sursă de venit” sau ”un risc”, căci: „devenim o societate gerontocrată, centrată foarte mult pe persoanele care au puterea, persoanele care au puterea banilor, puterea votului, puterea de a fi o voce în societate, iar copiii rămân o voce neauzită, o voce mută dacă vreţi, paradoxal, şi nu sunt luaţi în considerare.” 

„Aş vrea să mai adaug eu un aspect, care mi se pare extraordinar de important şi cred că a fost foarte mult neglijat de când lucrez eu, cel puţin în protecţia copilului. Noi ca naţiune sau ca popor sau ca ţară avem un istoric traumatizant de separare. Şi acceptăm cu mult prea mare uşurinţă separarea. Deci la nivel de comunitate foarte rar vezi oameni care să vadă că este o tragedie separarea copilului de familie sau că acelui copil i se va distruge viaţa într-un fel. Avem mult prea mare toleranţă şi chiar la nivel de autorităţi locale ei sunt percepuţi ca o povară. Deci odată la nivel de familie, se acceptă mult prea uşor în aceste medii defavorizate ideea separării, şi chiar şi atunci când se refuză, se refuză doar pentru că copilul respectiv reprezintă o potenţială resursă, de bani. (…) Nu gândim pe termen lung,  toată lumea încearcă să rezolve nişte situaţii stresante, urgent, pompieristic şi nu ne gândim pe termen lung ce se întâmplă cu acest copil pe viitor, important este ca autoritatea locală să scape, familia să scape, cine are copilul problemă, aşa zis „problemă”, pentru că de cele mai multe ori sunt copii perfect sănătoşi care sunt o valoare enormă, dar nimeni nu mai vede această valoare.” (Focus grup profesionişti, Cluj-Napoca) 

Despre unele familii şi chiar comunităţi, specialiştii spun că au făcut din părăsirea copilului o practică. Datele din dosarele de caz arată că peste 3% din toţi copiii din sistemul de protecţie specială au între 5 şi 10 fraţi şi/sau surori în sistem de asemenea, iar o parte dintre aceştia au intrat într-adevăr în ani diferiţi, ceea ce indică existenţa unor familii care trimit în mod recurent în sistem un număr mare de copii. De asemenea, identificarea comunităţilor sursă indică existenţa unor zone în care separarea copilului de familie este o obişnuinţă. Exact în relaţie cu astfel de familii care sunt dispuse „să facă copii cât nu o să poată DGASPC să preia” şi care „fac câţi copii vreau şi cresc câţi am chef”, specialiştii consideră necesară introducerea unor constrângeri sau condiţionări care să descurajeze astfel de comportamente. 

„Dar dacă în doi, trei, patru, cinci ani consider că nu s-a schimbat nimic cu tot sprijinul şi cu tot acordul comunităţii locale familia nu vrea să facă nimic, sunt părinţi care refuză. Avem un părinte care ne-a spus că o să facă copii cât nu o să putem noi să-i luăm. Eu ce pot să fac în acest sens. În afară de faptul că noi nu ne-am obişnuit să sancţionăm aceste comportamente ale părinţilor. Deci nu ştiu, cred, noi ca instituţie ca şi alte instituţii de protecţie a copilului. Nu ştiu la câte instituţii şi la câte din DGASPC-urile din ţară în momentul în care se prezintă un dosar la instanţă se propune şi sancţionarea părintelui. Domnule, l-a neglijat, l-a abuzat. La sfârşitul Legii 272 sunt nişte amenzi. Deci există aceste sancţiuni în lege? Există aceste sancţiuni în lege. Noi cumva nu respectăm legea pentru că nu mai propunem şi acea sancţiune. Că ne gândim, mai sunt cazuri sociale, nu o să aibă în veci cum să respecte acea sancţiune, iar la nivel de comunitate rămâne cu amenda la primărie. Şi? Dacă el nu o plăteşte, se tot strâng acolo. Nu ştiu câţi dintre ei au fost arestaţi. Mă gândeam la un moment dat pentru cei care tot fac copii, domne […] trebuie găsită o formulă, dar o formulă pe care să o accepte şi judecătorii, să o acceptăm şi noi.” (Interviu profesionist, Bacău) 

„Dacă este vorba de copii la vârsta adolescenţei, atunci părintele care dă de greu şi nu mai gestionează toată povestea, vine şi spune: nu este răspunderea mea, eu l-am educat până acum, să-l crească statul sau să deschidă şcoli de corecţie. Şi omul merge la poliţie, merge la Direcţia de Protecţie a Copilului, merge la primărie şi el consideră că nimeni nu îi rezolvă problema, nici nu este dispus să vină la consiliere psihologică, poate că consilierea psihologică este o alternativă bună. Vrea doar să-i preia cineva responsabilitatea.” (Focus grup profesioniști, Cluj-Napoca) 

Acest tip de comportamente este adeseori încurajat de răspunsul primit din partea autorităţilor sau chiar a unor specialişti, precum cadrele medicale, şi este susţinut de credinţa, încă prea răspândită, că „e normal ca statul să-mi crească copilul”, cel puţin în anumite circumstanţe. „Ce am fost învăţaţi timp de douăzeci şi cinci de ani că statul o să facă, faceţi voi copii, că îi ia statul şi vi-i creşte, asta nu a fost contrabalansat de o nouă campanie de masă care să dezică acest principiu. În continuare lumea crede că în casa de copii este mai bine decât acasă, chiar dacă au fost campaniile acelea „Casa de copii nu e acasă”, au fost modeste în comparaţie cu ce s-a făcut înainte de 1989 când exista o foarte puternică propagandă pro-abandon.” (Focus grup specialişti, Cluj-Napoca) 

Toate aceste atitudini, credinţe şi practici trebuie luate în considerare în orice efort de prevenire. Informarea comunităţii şi activităţi de conştientizare şi toleranţa faţă de diversitate trebuie să fie parte din dezvoltarea serviciilor de prevenire la nivel de comunitate, pentru a creşte potenţialul de eficacitate a acestora. Acest tip de activităţi trebuie să aibă în vedere publicul larg, dar şi personalul din sectoarele relevante, precum şi factorii de decizie.